On the road 3

Gărâna 2017

Foto, Tina Cumva

Mașina alunecă. Mai bine zis alunecă, alunecă de două ori. Urcăm acum spre Caransebeș. Dintr-un drum de 500 de km ultimii 50 fac cât primii 450. Obositor. Noroc cu radio RRA de la bord în care ni se explică știri cretine, false, Elena Udrea, așa cum e România. Facem la Slatina de Timiș la stânga și apare Brenu Nou.

Gărâna ne întâmpină așa cum o știm. Veche, urâtă, cu aceiași oameni de acum 20 de ani, unii mai tineri, alții mai bătrâni, în ochii cărora se citește un dor de John Scofield și de Bill Frisell mamă, mamă. Doamna Maria ne așteaptă cu masa. Ceva șnițel pe care-l luăm în Poiană la masa comună cu Tati, Adrian, Voicu, Roz An, o tipă verde, una galbenă, Madi, alții care se hlizesc pe lângă masă și ne amintim că e seara de joi, seară care de obicei este un eșec. Așa a fost și seara de 6 iulie. Că a cântat Spanache n-ar fi nimic, nu trebuia să vii până la Gărâna pentru asta, dar că a cântat doar el n-a fost frumos. Restul formațiilor au pierdut avioanele, bărcile, zmeele cu care trebuiau să vină. În lipsa muzicii s-a socializat. Unii au zis că vine apocalipsa, alții că potopul, noi am criticat nu-ș ce și am băut de mama focului. Așa că ne-am cărat tiptil, ca să nu ne pună poliția fiola. Nu ne-a pus-o.

Cei mai buni din a doua seară au fost vietnamezii de la grupul Ha Noi. Surprinzători, electrici de mama focului, rockiști, jazziști, originali, foarte foarte buni. Instrumente populare, moderne făceau un sound amețitor. Apoi, Bill Frisell, 8 iulie, și John Scofield, 9 iulie, și cam asta a fost toată Gărâna. Puțin da' bun.

Ne sculam în fiecare dimineață și citeam cartea lui Keith Richards. Ni s-a părut mai interesantă decât festivalul. Fără socializarea din Poiană festivalul de la Gărâna ar dispărea. De ce să bați mia de km, să stai până la gât în praf? Mulți dintre cei de pe scenă vin, au fost sau vor veni și la București.

În curtea pensiunii un leagăn. Ne dăm în el. Huța, huța. Dăm telefon. Doi copii blonzi. Grătar la prânz. O cameră sordidă fără televizor. Șprițul nostru. Să mergem la Văliug, la Tiberian? Nu, că-l vedem la Muzeul Literaturii. Dar la Kosak, la Brebu? Nu, că-l vedem la Muzeul Literaturii. Dar la Beyonce sau Metallica? Nici, că vin la Muzeul Literaturii. Și-n deschidere la Metallica vorbește Eugen Simion, așa că las-o baltă. Bătea vântul ușor, ușor de tot. Atât de ușor că n-a mișcat nicio roșie.

A suivre, Denis.