Drumul către România

Deşi pe hartă vedem conturul unei singure ţări, putem vorbi de existenţa mai multor Românii. România fizică, cea care se degradează pe zi ce trece, urmare a lăcomiei distrugătoare de păduri, terenuri agricole, dotare industrială (atâta cât a mai rămas). România care îşi promovează disperat şi pe bani grei o imagine idilică, provenită mai mult din imaginarul folcloric decât de la faţa locului. România românilor care, din propria voinţă sau din neputinţă, trăiesc între graniţele fizice ale ţării. România istorică, populată de voievozi viteji care au apărat Europa secole de-a rândul şi care hrănesc iluziile unui neam puternic ce o să renască într-o bună zi din propria cenuşă şi-o să popească pre mulţi. Să fim serioşi şi, măcar puţin, cu picioarele pe pământ. Suntem un stat relativ nou, România a împlinit doar o sută si ceva de ani de la proclamarea independenţei. Până atunci, am tot trecut dintr-o mână în alta şi ne-am împiedicat de un laţ mai mult sau mai scurt care ne-a permis, într-adevăr, să ne păstram rădăcinile latine. Rămăşi fără stăpân, am căutat imediat un rege străin, pentru că nu aveam maturitatea de a ne conduce singuri. Lupta pentru unire e mai mult un mit naţionalist decât o mişcare conştientă şi coerentă. Noi nu am fost un popor mare şi puternic, ci ne-am salvat, ca naţiune, cu ajutorul micilor comunităţi, închise şi răsfirate pe teritoriile cuprinse, mai mult sau mai puţin, între actualele frontiere. Zic unii c-am fi o turmă în continuă căutare a unui baci, conducător suprem, cârmaci, dictator, Vlad Ţepeş, fie ce-o fi, numai să pună şaua pe noi, să ne zică ce-avem de facut, să ne pedepseasca crunt, dar să ne scoată la liman. Îl căutăm disperaţi şi sperăm, în fiecare an electoral, că l-am găsit. Şi suntem dezamăgiţi de fiecare dată. Oare asta nu se întâmplă pentru că mizăm prea mult pe alţii, pe providenţă şi deloc pe noi înşine? Pentru că nu ne întrebăm ce-am putea noi face, fiecare individ în parte, şi laolaltă, colectiv, în sânul micii comunităţi şi al societăţii? Dar ştim oare ce vrem, avem noi vreun ţel?

Sute de ani am tot stat în defensivă, ocupaţi fiind unii dintre noi cu pustiirea recoltelor şi drumeţiile în munţi, iar alţii cu mânuitul sabiei şi coasei. Principalul scop al nostru a fost supravieţuirea de la o luptă la alta, de la o stăpânire la alta. După cum i-a scris Dumnezeu acestui popor mic, înghesuit între imperii. Aşa ne-am dezvoltat o mentalitate de supravietuiţori mai degrabă resemnaţi, aflaţi veşnic în căutare de alianţe şi protecţie din partea marilor puteri, după cum au dictat interesele geopolitice ale vremurilor respective. Şi îndrăznesc să afirm că nu ne-am schimbat prea mult. Noi n-avem viziune pe termen lung, n-avem principii, nu ştim să luăm decizii. Şi-atunci importăm, adaptăm, tragem cu ochiul la alţii, facem ce ne dictează organismele financiare şi politice internaţionale. Hai s-o recunoaştem: am intrat în UE pentru a profita de avantajele acordate statelor comunitare. Ba încă avem pretenţia de a bate cu pumnul în masă pentru a cere mai mult, deşi primim oricum mai mult decât dăm şi nu suntem în stare să cheltuim nici măcar banii pe care îi primim. Cine e de vină? A, da, corupţia, lipsa de mijloace şi strategii de aplicare, politicienii şi şefii cei proşti. Nişte vinovaţi-fantomă pentru niste lipsuri reale. Să fim oneşti şi să arătăm cu degetul şi către noi înşine, măcar o dată. Ar fi primul pas înspre conştientizarea rolului pasiv pe care ni l-am asumat de atâta timp şi spre eliminarea neputinţei, ca trăsătură caracterologică dominantă la români. Dacă nu reuşim sau, mai degrabă, nu vrem să ne lepădăm de neputinţă, lehamite şi fatalism, atunci de ce ne mai plângem? Să avem demnitatea s-o recunoaştem faţă de noi înşine, în primul rând. Vrem să spargem acest cerc vicios? Vrem să ne găsim nişte scopuri concrete si o misiune, alta decât supravieţuirea de pe o zi pe alta? Să ne privim critic şi onest istoria, să analizăm lucid prezentul şi să ne proiectăm cu adevărat în viitor. Să unim toate aceste Românii într-una reală, cu o viziune unică, nedictată de interesele obscure ale unei clase politice care nu se reprezintă decât pe ea însăşi. Ne-am crezut prea mult timp eroii manipulaţi ai unei revoluţii înscenate de alţii. Să ne construim o identitate adevărată şi consistentă. Abia atunci vom avea ceva de spus lumii şi Istoriei. O singură voce, o singură Românie.

De citit si pe vranceamedia.ro

Primiti cu Eurovisionul?

Gata, au inceput pregatirile pentru Eurovision 2013! E serioasa treaba, se cauta voluntari, se vind bilete.

Va tin la curent cu desfasurarea evenimentelor.

Cuvente den bâtrîni... upgradate

Trăind noi timp de secole cam închişi şi-nghesuiţi în spaţiul carpato-danubiano-pontic şi neavând acces la instrucţie publică decât abia de prin secolul al XIX-lea, şi încă nu se făcea master pe vremea aceea, am fost forţaţi să ne săturăm setea şi foamea de spiritualitate împingând tava la cantina înţelepciunii populare. Hrană variată şi gustoasă, pentru toate poftele si buzunarele, se mai găseşte şi astăzi. Iar pentru că marile idei sunt universale, prin urmare purtate de energiile creatoare dintr-un colţ în altul al lumii, ne trezim că împărţim aceleaşi vorbe de duh şi dezbatem aceleaşi dileme la scară planetară, ca de exemplu: cine a fost mai întâi, oul sau găina? Mai sunt şi altele, vehiculate de Biblie, responsabile şi ele, în mare parte, de morala şi conduita cetăţenilor mai mult sau mai puţin credincioşi.

Dintre ele, cel mai mult îmi place dictonul cine este fără de păcat să arunce primul piatra, adaptat la exigenţele contemporane: cine nu a mâncat salam cu soia / cine nu suferă alături de noi, să nu vorbească. Sau numai cine n-a profitat de sistem / situaţie să judece. Daca ar fi să aplicăm preceptele biblice punct cu punct atunci am descoperi că, la cât de păcătoşi suntem cu toţii, nici n-ar trebui să ridicăm privirea din pământ şi ne-am bucura zilnic de ploaie de meteoriţi. Noroc că noi nu le respectam întru totul şi-am inventat chiar şi-o vorbă care ne justifică această insolenţă: fă ce spune popa, nu ce face el. Din păcate, vorba asta arată (cu minus) măsura încrederii şi a respectului nostru faţă de autorităţi şi, prin extrapolare, faţă de modelele pe care ni le oferă societatea. E ca şi cum ne-am aştepta şi am fi chiar de acord ca mai-marii sau prea-vizionaţii nostri să NU fie ireproşabili. Dar, chiar şi-aşa, tot nu aruncăm cu piatra (la modul figurat, desigur, pasnic si legal), ci trecem pe lângă mormanul de bolovani şi... nu zicem nimic! Tăcerea e de aur şi capul plecat, sabia nu-l taie sunt proverbele potrivite acestei atitudini. Rămăn, totuşi, excepţiile enumerate în proverbul adaptat. Ele, persoanele vizate, chiar dacă ar avea ceva de spus şi dorinţa să o facă, sunt invitate la un cordial ciocu' mic. Doar Dumnezeu şi cei aleşi, nepătaţi, eventual fără dosar la Securitate ar avea voie să-şi dea cu părerea şi să judece. Numai că aceştia sunt păsări rare. Restul populaţiei fie se simte cu musca pe căciulă, fie are onoarea de a i se lipi una.

Un nebun aruncă o piatră-n apă şi 10 înţelepţi se chinuie să o scoată, zice alt proverb. Îndrăznesc să parafrazez: astăzi, un nesimţit aruncă o pungă de gunoi pe trotuar şi o sută de oameni trec indiferenţi pe lângă ea pentru că nu-i interesează, nu e treaba lor, nu au văzut-o (la câtă mizerie e în jur...), de ce ar fi ei proşti să o ducă la gunoi dacă nu ei sunt cei care au aruncat-o pe jos şi, la urma urmei, de-aia plătesc taxe şi impozite, să facă alţii curat! La modul absolut aşa este, stimaţi concetăţeni! Din nefericire, există reguli de bună purtare a căror încălcare nu mai înroşeşte obrajii nimănui şi există legi a căror încălcare nu mai atrage sancţiuni. De ce nu mai sunt legile respectate? Din toate motivele enumerate mai sus, ba se mai pot găsi şi altele. Zic unii că oamenii ar putea fi reeducaţi ca să devină mai atenţi la mediu, ca să aibă un comportament respectuos şi responsabil. Şi că, dacă nu merge cu vorba bună şi reînvierea spiritului civic, ar trebui să se înăspreasca pedepsele în caz de încălcare a legilor. Cineva să facă ceva, deci... dar cine? Cine să reclame fărădelegile, cine să insiste până căpătă un raspuns pozitiv, cine să pedepsească? Cine să acţioneze, într-un cuvânt?! Nu mai avem simţul proprietăţii comune, adică a ceea ce se află în afara uşii noastre. Nu ne pasă prea mult de lucrurile pe care le folosim zilnic, pentru simplul fapt că... le împărţim cu alţii: trotuare, străzi, spaţii verzi, aer, băncile din parc. „Noi” şi „ai nostri” şi-au redus raza de acoperire: familia, prietenii şi, de curând, grupul de apartenenţă politică. „Al nostru”, în schimb, a devenit „al nimănui”, pardon, sub îngrijirea diverselor administraţii locale şi judeţene, adică a statului. Care se plânge că n-are... cu ce. Noroc că avem pe cine da vina în continuare pentru disfuncţionalităţi: pe „şcoală” (că nu face nimic), pe „societate” (masă amorfă şi insensibilizată, de-abia mai mişcă, aşa că nu face nici asta nimic), pe „politicieni” (nişte hoţi, corupţi care-şi urmăresc numai interesele personale şi ale clanurilor care-i împing în faţă, deci nu fac nici ei nimic bun pentru noi că, de', corb la corb nu-şi scoate ochii).

Trâind noi, mai nou, închişi şi-nghesuiţi în spaţiul nostru privat, preocupările noastre rămân concentrate în sfera intimă: cu mâna pe telecomandă, un ochi pe televizor, iar cu celălalt, vigilent, pe paiul din ochiul altuia. Şi, chiar dacă locuim la bloc, aşteptăm cu ardoare să moară şi capra vecinului. Cine are urechi de auzit, să audă.

De citit si comentat si in Ziarul de Vrancea!

Pe ce ti-ai cheltuit leafa, Europo?

E dimineata. Cafeaua e gata, ziarul a ajuns in fata usii la o ora imposibil de citit pe ceas daca nu deschizi lumina. Sint inca in Suedia, deci. Urmeaza o scurta revista a presei. Iata ce-am citit in Sydsvenskan de azi, 18 noiembrie 2012, in paginile economice: Cearta pe bani divide Europa - mergi pe link pentru varianta online a articolului care contine date de la Comisia Europeana.

Articolul incepe chiar asa: "Un taran roman a primit ajutor de la UE pentru 150 de oi, insa controlorii europeni n-au putut numara nici macar un animal in curtea taranului." Si asa mai departe, cu exemple de profitori si hoti de la bugetul european. Si atunci, cum naiba sa nu zica cetateanii europeni corecti, aducatori de venituri importante la buget (adica banii de care profita nesimtitii): gata, noi nu mai vrem sa va dam bani? Cum sa nu se divida Europa in 2 tabere: cei care considera ca platesc prea mult pentru cei saraci, pe de o parte, iar de cealalta cei saraci, care au nevoie de bani, plus aparatul birocratic european, ca doar asta-i piinea lor, nu? Si de ce sa mai bage atitia bani in agricultura care, se vede treaba, nu prea hraneste PNB-ul european? Si de ce nu si-ar trage Europa banii din TVA sau taxa pe tranzactiile financiare, in loc sa-i ia cetateanului european bani din buzunar? Problema e ca nu toate tarile cad de acord asupra unui singur raspuns la intrebarile astea. Intre timp, banii se scurg din buzunarele sparte ale Europei care n-are mijloacele necesare pentru a-i controla pe toti beneficiarii generozitatii sale. Asta ar fi treaba autoritatilor locale, dar cum sa si-o faca bine daca sint corupte pina-n maduva oaselor? In Romania, de exemplu, nici un functionar corupt nu risca sa fie deranjat de vreun procuror. Da, banii Europei, ai nostri ai tuturor, la o adica, tre' sa mearga in directia buna, se incheie, magistral articolul. Care or fi cauzele alea care merita "mijloacele" Europei?

Cifrele zic asa: in anul de gratie 2011, un roman a cistigat 67 de euro de la UE. Asta inseamna ca Romania a platit 1 225 milioane de euro si a primit 2 659 de milioane. Lituanianul primeste cel mai mult: 450 de euro, pe cind olandezului ii iese cu minus rau de tot: -228 de euro. Consecinta e ca tarile care primesc mai putin decit dau (Olanda, Danemarca, Suedia, Germania, Finlanda, Marea Britanie, Italia, Franta si Austria) isi arata nemultumirea din ce in ce mai tare in reuniunile oficiale si  din ce in ce mai violent pe strada. De urmarit.

De toamna-iarna

Proaspete, de la Malmö:

Jag i framtiden

 Det är roligt att föreställa sig nya maskiner för en ny värld. Allt nytt och okänt. Värför inte? Gör det! Man har idag så många möjligheter för att föreställa sig och tillverka framtiden. Man kan även påverka den redan nu. Datorer. Elektroniska och självkontrollerade systemer, artificiella intelligens, organen och mat, alla väntar på dig för att uppfinnas dem.

Men jag vill göra något helt annorlunda: bevara en sak från den gamla världen som håller på med att försvinna: BÖCKERNA! Med detta menar jag skriftliga, tryckta ord.

Jag har läst en bok publicerades i 1960-talet: ”Fahrenheit 451” av Ray Bradbury. I denna bok läser man en hemsk prognos av världen i framtiden. Det här är en sjuk värld då människorna är deprimerade, känslolösa, påverkbara och även styras av television. I varje vardagsrum finns väggarna täckta med enorma tv-rutor. Människor lever in i en värld då skriftligen är förbjuden. Alla böckerna måste brännas. Bradbury föreslår dock en lösning för att rädda världen från självförstörelse: man måste rädda först böckerna. En grupp av män tar initiativ och varje man lär sig utantill en bok. De blir altså levande böcker, levande minne. De är stolta över att kunna presentera sig med en bokstitel. På detta sätt lyckades de att lämna mänsklighets kunskaperna vidare.

Vår värld börjar se ut så himla bra med Bradburys värld. Man tycker bättre att titta på teve eller leta efter information på internet än att läsa böcker. Man väljer lätthet och färdiggjord information. När man läser en bok skapar man sin egen tolkning av vad författaren har skrivit. Men när man tittar på teve tar man emot bara. Vi behöver då många böcker för att världen inte ska bli likadan. Jag känner mig som jag redan bär inuti mig sådana böcker och vill göra skriva dem ut. Sen vill jag sprida dem till människor för att dela ut känslor och alternativ information.

Jag kan säga många år efter att Virginia Woolf skrev: jag har äntligen skapat mig ett eget rum och räknar med att fylla det upp med böcker. Böckerna som jag har läst och jag ska läsa men dessutom böckerna som jag ska skriva. 

 

Det är ju min kämpe. Det är väl jag i framtiden: en författare.

Det här är inte en avslutning, utan bara en ny början.

Bucatarisme 21

Colorata, imediat e gata! Ma refer la supele mele cele colorate:

Cea de dovleac, de exemplu. Am curatat coaja dovleacului, am scos miezul cu simburi, am taiat dovleacul bucatele (asta-i partea cea mai anevoiasa din reteta)...

...pe care le-am rumenit nitel cu o ceapa mare, am adaugat lapte, zeama de la o lamiie, piper de cayenne, am mixat si gata colorata!

Si supa de frunze de sfecla:

Am calit cceapa si-am adaugat citiva cartofi taiati bucatele, 4 lingurite de faina pe care le-am stins cu 1/2 l de apa in care am pus un cub de legume. Am adaugat frunzele taiate marunt, am lasat toate astea sa scada bine, le-am asezonat cu sare, piper si mult usturoi proaspat strivit. Gata colorata!
Am schimbat musamaua, a observat toata lumea? :)

Doua la un leu - 47

Cu femei!

Una, presedinta Argentinei, a coborit virsta de la care se voteaza la 16 ani. Cica de la 18 ani e obligatoriu sa votezi in Argentina!

A doua e de-a noastra: pentru prima oară în cei 190 de ani de existenţă ai Poliţiei Române, la şefia unui inspectorat judeţean a fost numită o femeie.