15 ianuarie 2018

Beaune


Francezii pronunță Beoooon, nemții Bon, rușii Bîn, cu semn moale, românii Bine, tunisienii Bîs, portughezii cu rădăcini germane Bitte, iar americanii Beyonce, ceea ce contravine tratatelor dintre cele două țări, USA și Franța, și va lăsa loc pe viitor unor războaie. Doamne Ferește!!

Situat în Burgundia, în regiunea Cote D'Or, Beaune te întâmpină cu câteva terase, multe, la care trebuie să-ți iei prânzul. Ceea ce facem și noi, halind o tocană de vită cu sos negru, împănată cu cartofi noi albi. Vită în alb și negru, foarte gustoasă. Cu apă de la robinet? Da. Aia plată e o escrocherie, am mai spus. Mâncăm și mergem la spital. Nu de dureri, nu de foame, nu de aiureli. Ci la spitalul monument din Beaune, cel mai vechi din Franța, poate din lume, construit la 1400 și care a funcționat până în 1980, 500 de ani. Incredibil.

Pe vremea aia, Filip cel Bun, șeful Burgundiei, ducea războiul de 100 de ani. Nemaiștiind să numere după 100 a trebuit să facă pace. În urma războiului a rămas mizerie și foamete, ca la noi azi. Și atunci, cancelarul lui, bogătanul Nicolas Rolin, s-a gândit să facă un spital pentru săraci. L-a făcut cu ajutorul arhitectului ducelui Filip cel Bun. O clădire severă, dreptunghiulară, cu o curte de 200 mp, cu două etaje. În interiorul clădirii principale este spitalul. O cameră uriașă, fără saloane, în care paturile, 30 sau 40 la număr, sunt dispuse paralel cu laturile uriașei săli, lăsând în mijloc un spațiu baban în care surorile aveau loc de mișcare: aducea căldări cu ciorbe, trăgeau la interval morții din paturi. Pentru că mai toți cei internați în spitale mureau, medicina pe vremea aia însemna doar niște sânge scos bolnavului într-o găleată, și evaluarea cu nasul a fecalelor fiecăruia. Lângă această uriașă sală se află farmacia, ea însăși prevăzută cu medicamente care te omoară instant. Dar așa era farmacia la vremea aia: niște frunze îmbibate în tot feluri de nisipuri, metale, licori, coji și rășini de copaci care te ucideau instantaneu. Bucătăria adiacentă era un spectacol: recipiente uriașe de ciorbe și tocăni enorme, altele de salate, pește și așa mai departe. Pleci de acolo cu un sentiment de demnitate, demnitate că acest om, Nicolas Rolin, a clădit un edificiu al salvării omului, monument care a funcționat până în anul 1980, aducând Beaunului o grămadă de glorie.

Beaunul are vreo 6.000 de locuitori, are o grămadă de monumente ca acest spital, o cârciumă cu stele Michelin, și ne gândeam că e cam ca Bolintinul de Jos. Dar nu e.

D.

01 ianuarie 2018

Chagny

Ceaușescu ne interzisese toate formele de socializare și de comunicare. În piață n-aveai voie, de exemplu în Amzei, să-ți vinzi fierul de călcat, râșnița sau pălăria veche a bunucii, pe care nici nu te interesa să le vinzi, voiai doar să socializezi cu oameni ca tine care aveau și ei de vânzare un butoi, o călimară, bețe de chibrit ți-n papagal care te trăda că asculți Europa Liberă. Ca să obții un telefon fix îți trebuiau ani de așteptare. Mii de ani, Butelie la fel. O butelie costa cât o Dacie 1300. Oare de ce? Era greu de făcut din tablă? Totuși, după ani grei de suferințe morale, informația a pătruns și la noi prin muzică, blugi, filme, în talciocul de la capul tramvaiului 19, Titan, găseai Salut les Copaines și New Musical Expres din care mai aflai ce fac France Gall, Michel Pollnareff, Mick Jagger, Petula Clarc, Sylvie Vartan, Giani Morandi și alții.

Noi, acum, românii, vrem să aungem din urmă țări care n-au întrerupt niciodată socializarea, comunicarea, muzica locuitorilor săi. Țări ca Franța, Anglia, Italia, Suedia sau Spania. Locurile de socializare ale bătrânului continent au rămas piețele rurale. Chiar dacă vin la Paris, tot rurale se chiamă. Câteva tarabe, câteva șorțuri, obraji roșii, zâmbet cât casa și oamenii ăștia din spatele tarabelor se întrețin cu tine despre stridii, porumb, ficat de gâscă, vin de cutare, gâscă vorbitoare de engleză, spanac, ouă și ceasuri dar nu chinezești. Acest gen de piețe volante există în vestul Europei de mii de ani întreținând idei, stabilind revoluții, schimbări de regimuri.

Un asemenea târg este Chagny. Un orășel de 5.000 de locuitori care duminica, în fiecare duminică, sunt pe strazi vânzând tot felul: caise, ananas, roșii, claponi de cutare, gâscă de cutare, bibilici de cutare, mere, gutui, varză cu cârnați, varză cu ciolan, pantaloni, broșe din argint, genți de căcat, pantofi de căcat, că adică nu-s din piele dar arată bine, pălării, sparanghel, mii de feluri de pâine, brânzuri, bere, cafea, portofele, cartofi, varză roșie și cartofi gratinați cu o brânză mamă, mamă.

La intrarea în Chagny te întâmpină un cocoș uriaș, cam 5 metri înălțime. E din fier. Nu știm de din care fier, că îți vorbește. Zice, dând din aripi: tot oarșul e o piață, băi, copii, bani să aveți, bucurie să aveți, copilărie în voi, ochii deschiși și parcați mașina cu atenție că vă ia mama dracului. După care cântă: Cucurigu, gauuuuuu!!!!! Cucurigu, gaguuuuuuu!!!! Mă rog, un cântec de când a fost el în armată, că de-asta e și așa mare.

În piață e tot orașul. Femeile cele mai urâte din lume, bărbați eleganți, tineri în blănuri, tniere îmbrăcate sexos, moși impenetrabili care stau rapid la câte o coadă de salată, la te miri ce sau la castraveți. Printre ei și noi. Lumea ne arată cu degetul. Au ghicit că venim din Chalon. Unul a zis: i-am văzut în Chalon, la concertul Mettalica. Ăla-i basisul, ăla cu pălărie, iar ăla cu geaca aia chinezească e solistul vocal, Hartfeld Cumva, că nu știu cum se scrie.

Denis

30 decembrie 2017

Louhans



Stând acasă în fotoliu, la București, Moscova, Craiova sau Budapesta, urmărind un film francez sau o vizită a lui Macron în Germania n-ai de unde să afli, să cunoști Franța profundă. Cei mai mulți dintre noi merg la Paris, cumpără de pe Șampzelize un borcan și la întoarcere zic că ce mișto e în Franța. Că ce cosmopolită e. Că cum vorbesc ei franceza fără cusur. Și cam asta e tot, aceste vorbe rămân moștenire copiilor, ei se duc la Paris, lasă la nepoți borcanul și tot așa până când în locul Franței apare altă țară, să zicem Somalia. E-adevărat, câteodată vedem Franța profundă în celebrul Tur al Franței când coloana de cicliști bate satele hexagonului unde lumea iese pe la porți cu tricolorul, lume care oferă concurenților plăcintă de miel, apă rece ca ghiața din fântână. Și se bucură, se bucură, se bucură că-i vede și pe ei odată pe an restul Franței. La teve.

Marius a zis să mergem la Louhans. O localitate cam cât Bolintinul la noi. La Louhans se crește cel mai faimos pui de pasăre din Franța, puiul de Bresse. Anca a rămas acasă ca să verifice Teorema lui Pitagora, în sensul că dacă-i bună o prescrie în continuare bolnavilor, dacă nu, nu, și face și reclamație la Protecția Consumatorului.

În primul rând că Louhans-ul o fi cât Bolintinul, dar e de zece ori mai mare. Din cauza parcărilor uriașe. Din cauza milioanelor de mașini ale locuitorilor, din cauza asfaltului fără gropi care te duce până acolo, din cauza faptului că au pe Main Streetul lor un ditamai teatrul, și că în case din sec 14 sunt acum spălătorii, frizerii, patiserii, și-un cinematograf unde se poate vedea Crima din Orient Expres. Cei 6.000, șase mii, de locuitori ai Louhans-ului au la teve 16 canale numai franțuzești pe care se pot vedea mii de filme: Pe aripile vântului, Commisaire Magellan, Raid dingue, Les Cerveaux și așa mai departe.

Și pe lângă toate astea, louhanezii cresc păsări care se vând în toată Franța. Pe spații mari, să zicem că un pui are nevoie de zece metri pătrați de libertate, sunt crescuți milioane de pui. Pe mii de hectare doar struguri și păsări. La ele muncesc niște băieți și fete care stau toată ziua în Renault, Peugeot sau Citroyen ultimele tipuri cutreierându-și proprietățile, curățând viile, halele puilor, aracii, bălegarul, verdele orbitor al pășunilor, olanele coșmeliilor în care stau, gardurile din tuia sau nuiele strânse elegant în jurul caselor și așa mai departe.

Pe la 5 spre seară, vin pe Main Street sau cum s-o chema din centrul Louhans-ului și umplu berăriile, patiseriile, frizeriile, magazinele de jucării, cinematograful și când e teatru și teatrul.

Intrăm și noi doi într-o patiserie. Plăcintă de praz excelentă. Ni se aduce apă rece la carafă. În Franța nimeni nu bea apă plată. E o exchrocherie. La București o apă plată e nouă lei. Poftim? Nu găsim răspuns că trebuie să plecăm. O găsim pe Anca în mijlocul unui cerc făcut în jurul cabinetului ei. Spune: Formula lui Pitagora e bună. Foarte bună. Să v-o prescriu?

Denis

29 decembrie 2017

Dijon

Unul din Ducii de Burgundia, Florin Pintenogu, a trecut prin Țara Românească cu un bob de muștar sub braț. În caravană, mai bine zis, că venea din Orient pe Drumul Muștarului care trecea prin Tecuci și la dus și la-ntors, și se ducea în vestul Europei să-l cultive la adăpost de vânzoleala specifică Porților Orientului unde se mâncau prea multe dulciuri. Ducele era un tip vesel, negru la păr și la șalvari, și avea o carte plină de bancuri cu care-și vindea muștarul. Ajunse astfel la Târgoviște. Aici, în parcul orașului, îl aștepta Vlad Țepeș. Ce-ai, bă, acolo, întrebă marele domnitor român văzând bobul de muștar. Un bob de muștar, zise Ducele. La ce folosește? Păi, când halești, așa se vorbea pe timpul ăla, cu halești, nu ca acum cu servești, mănânci, bagi la burtă, te-ngrași, sau să-ți fut un bob de muștar pe limbă, deci e un condiment care îți îndulcește gustul mierii, al vânatului, peștelui și țepelor. Și vrei să-l cultiv io? N-am unde, pleacă de-aici!!!
Ducele, cu lacrimi în ochi, ceru unui dac cu tricolorul pe piept, îmbrăcat în alb ca-n filmul de mare succes Ion al celebrului Mircea Cutare, să-i dea Tăblițele de la Tărtăria ca să se informeze.

Și Ducele luă drumul Franței. Erau anii 1400. Secolul XV. Se stabili la Dijon. O localitate mică la adăpost de culturile românești, cum ar fi țelina, iile, micii, sarmalele, soliștii de muzică populară cu nume de orașe: Turda, Brăila, Ploiești, Snagov, Mircești, Giurgiu, și soliști de muzică ușoară. Se duse în sfatul orașului. Parlament cum am zice noi acum. Ce-aveți acolo, întrebă vărul său, care conducea orașul, tot Duce de Bourgogne ca și el, dar numit Flex de Bourgogne. Am adus un muștar din Orient. E doar un bob, dar cultivat și crescut cu atenție, ne poate duce la monopol de muștar peste sute de ani. Înțelegeți? În Parlamentul din Dijon era numai Duci de Buurogne, vreo douăzeci. Toți au zis: înțelegem!!!

Am ajuns și noi în Dijon acum două zile. Un oraș mic, cochet, cu o stradă principală comercială. Lume elegantă, mașini cu duiumul, magazine, miros de muștar și celebrul Castel al Ducilor de Bourgogne. Mic și neinteresant. Cu lucrări restaurate cam pe la 1950. Se vedea acest lucru și treaba asta nu dădea măreție Castelului. Ceea ce te făcea să te cutremuri era într-adevăr un miros de muștar venind de niciunde, dar care te îngropa definitiv, îți intra în buzunare, în poșeta gagicii, în cizme cum aveam noi, în fular, în magazinul uriaș din centru care vindea tot muștarul Dijon din lume.

După care n-am suit în mașină și ne-am dus la celebra fabrică de șampanie Veuve Amber. Văduva nu era acolo, dar uzina mergea din plin. Este impresionant, copleșitor să te uiți cum milioane de sticle se umplu în fiecare secundă cu spumantul pe care-l bem îndeobște la trecerea dintre ani, la aniversări, aiurea, la câte o bătaie, la patinoar, la te miri unde. La ieșirea din fabrică niște nene drăguți îți dau să guști din toată șampania. Noi am luat cinci sticle și am plecat. Am vrut să bem una pe drum. Am vrut să bem două pe drum. Chiar trei. Dar am preferat să le bem la petrecera deschiderii cabinetului lui Marius. Că Marius a zis: hai să bem o șampanie, ca să inaugurăm cabinetul!! Și noi asta am făcut. Asta am făcut și era noapte, era cu pahare de unică folosință și nu eram decât noi trei: io, Anca și Marius.

Denis

27 decembrie 2017

Fum de Fag

Domnul Cornel Nistorescu umblă spre Corbeanca fără să-și dea seama, ajunge în Corbeanca fără să-și dea seama și intră în prima mezelărie din Corbeanca pe al cărui patron nu-l cunoaște. Vede vitrinele pline de salam. Zice vânzătoarei: vreau și io o felie de parizer că nu-l cunosc pe patronul tău. Gustă și-și dă seama că, chiar și așa fără să-l cunoască pe patron, parizerul e foarte gustos, ba e chiar mai bun decât cel din Anglia. Și atunci îndeamnă românii din Anglia să se întoarcă în țară că aici mezelurile sunt mai gustoase. Aici la prăvălia Fum de Fag din Corbeanca al cărei patron nu știe că în magazin se află ditamai patronul cotidianului Cotidianul. De la geamul prăvăliei Fum de Fag, pe al cărui patron nu-l cunoaște, dl Cornel Nistorescu vede vizavi, în aceeași localitate în care cu greu a ajuns că nu-i cunoaște patronul, deci vede un magazin de pâine, o brutărie. Brutăria asta este făcută de un arhitect pe care nu-l cunoaște, dar seamnănă, ea brutăria, cu Muzeul Luvru, unde toate tablourile mănâncă pâine și iar un îndemn ca românii să vină acasă, că altfel e jale. Și nu numai românii din Anglia, ci și cei de aiurea că odată află DNA și se pune pe treabă. (Editorial Cornel Nistorescu în Cotidianul din 19 decembrie 2017).

Ne uităm pe TVRInternațional. E seară de interviuri medicale pentru diaspora. Doamna dr Luiza Spiru, medic primar geriatric, gerontolog, psihogeriatric, șef clinică Universitară de Geriatrie, Gerontologie și Psihogeriatrie la Spitalul de Urgență Universitar Elias, Medicina longevității UMF Carol Davilla, președintele Fundației Ana Aslan Internațional, absolventă a Colediului Național de Apărare a Țării, de fapt cu asta trebuia să înceapă că restul nu conta, deci dna Luiza Spiru ne vorbește despre Arta de a Trăi. Spune dânsa: A trăi este o artă. Trebuie să avem grijă. Să râdem. Să familie. Să deschidem umbrela. Să trecem o babă strada. Un pod. La dreapta. Sub un felinar. Muzica. Vinetele. Emisiunea se termină și încep reclamele care sunt sub formă de Sorin Bortea, acest Andreea Marin al media din România, acest Dan Bittman al teveului românesc. (Emisiune TVRI din 26 dec 2017).

Seara a zis Anca să chemăm măgarul din Chalon. Ăla care aduce bolnavii la cabinetele din oraș. De ce? Ca să ne ducă la cules de ciuperci. Așa am făcut și acum Marius face o garnitură de cartofi cu ciuperci la carne de vită. Da, la carne de vită. Bem vin. Bem vin. Bem vin. Și povestim, și povestim, și povestim în timp ce afară plouă cumplit.

Denis

26 decembrie 2017

Bibilica din Creusot

Că ce gătim de Crăciun a fost întrebarea care stăruia de o săptămână în micul nostru grup francez: Anca, Marius și io. Ne-am uitat în frigider. Ne-am uitat pe balcon. în mașină. În cabinetul Ancăi. În cabinetul lui Marius. Și taman atunci, pe Saone, râul de sub fereastra noastră, trecea o ambarcațiune cu bibilici. M-am uitat la Marius, ne-am scos cuțitele din cizme, obicei românesc din filmele cu talentatul Florin Piersic, ne-am aruncat în Saone, era foarte caldă apa ca de fiecare dată de Crăciun, și am atacat ambarcațiunea. Bibilicile au început să tragă cu pușca, pac, pac, pac, noroc că nu puteau ochi din cauza ciocului foarte ascuțit, apoi au aruncat cu grenade, dar noi înotam vitejește, am pus mână pe vâslele corăbiei cu bibilici, am înhățat una și ne-am întors la mal.

Când s-o băgăm în cuptor trei ore jumate, bibilica ne-a spus: Io sunt Regina Bibilicilor din Creusot, localitate aflată la 50 km de Chalon-sur-Saone, și în această calitate vă rog să-mi răspundeți la trei întrebări, apoi vă îndeplinesc trei dorințe și după aia gătim împreună, adică ori cu toții în cuptor, ori niciunul. Am fost de acord. Prima întrebare a păsării a fost: De ce niciun solist român nu cântă peste graniță, de ce niciun grup autohton la fel. La fel ce? Păi, de ce nu țin și ei concerte la Paris sau Las Vegas. N-am știut să răspundem și atunci Regina cu ciocul și aripile ei de aur a zis: Vă îndeplinesc prima dorință. Care e? Păi, n-avem ce pune pe masă de Crăciun. Și atunci Regina Bibilicilor s-a transformat în câteva mere după care a zburat pe geam. Io cu Marius după ea.

Și-am ajuns la cârciuma asiatică, atenție asiatică, Shao, din orașul Creusot, unde contra 12 euroi de persoană mănânci cât vrei. Ața că am luat frigărui de chiftele, frigărui de porc, tocană iute de vită, salată de varză crudă cu morcovi și ceva creveți, pachete de porc, cartofi prăjiți, ouă umplute care nu se puteau mânca, tiramisu, din nou chiftele și din nou tocană, că tare bune erau. Asta numai io, că Marius și Anca au ras de două ori pe atâta. Așa că bibilica, pardon Regina Bibilicilor din Creusot, ne-a întrebat: Ei, vă mai trebuie cuptor. Noi am zis că nu și am zburat înapoi la Chalon.

Prevăzători, ne-am oprit la Grand Frais și ne-am luat stridii, varză roșie, ridichi, sângerete, niște borcane cu ceva ce știa Anca, cârnați de rață, mere, mere din cele câteva soiuri de mere, și niște fructe de care nu știam, dar care sunt aduse din coloniile franceze.

Acum când citiți aceste rânduri e seară, dar se va face dimineață, vom merge la Dijon și o vom suna, din mașină, pe Regina Bibilicilor, să vedem ce face. Da, să vedem ce face. Da chiar, ce-o fi făcând?

Denis





24 decembrie 2017

Chalon-Sur-Saone

De fapt avionul de Lyon a plecat cu întârziere de o oră și am nimerit între două babe din care una mi-a spus că e un bec sub aripă, iar cealaltă a cumpărat Paco Rabane de vreo 300 lei, și la final avioniștii de la BlueAir ne-au dat câte o bomboană nasoală și lumea s-a îngrămădit pe culoar ca de obieci, că erau și copii mici care nu înțelegeau nimic, dar tot am coborât vreo 200 de români dimpreună cu alte trei avioane în care erau 200 de unguri, 200 de altceva și încă 200 de altceva la care erau arondați doar doi funcționari francezi care verificau pașapoartele, dar ne-am zis nu-i nimic și ne-am suit la Marius în mașină și dă-i bătaie spre Chalon-Sur-Saone cu 130 la oră că Marius a zis: uite, am pus mașina pe automat și nu sare de 130, așa că am băut ceva vin când am ajuns și Anca cumpărase niște mezeluri mamă, mamă, ne-am culcat și la sculare primul gând a fost să mergem la piață că era devreme și să prindem prospături, ceva, ceva, deși nu ne trebuia nimic, așa că am trecut printre cârnățării, mezelării, la mese afară pe trotuar și ca noi mai erau o mulțime de babe și moși, babe nu ca alea din avion că nu le-am mai văzut niciodată deși în tot Chalonul mirosea a Paco Rabane, așa că am văzut scoici, mirodenii, cârnați de gâscă cu porc și la prânz, a zis Marius, avem varză cu cârnați, cu ciolan, cu alți cârnați, cu alți alți cârnați, cu ceva cremvuști dar nu erau cremvuști și am ascultat grupul Tedeski, adică pe Susan Tedeski, și am uitat să vă spun că înainte am trecut prin cabinetul Ancăi, Anca e doctor, să-mi iau temperatura și aveam 40 C de emoție că aveam de urcat două etaje până la ei, mare scofală, dar mare pentru mine, care am făcut pauză la etajul unu și am mâncat jumările pe care le cumpărasem pentru prânz și ține-te plânsete pe Anca și Marius care s-au hotărât să pună un lift data viitoare când trec pe la ei prin Franța și iar am uitat să vă spun că pe aici curge Saonul, un râu baban, la fel de curat ca Dâmbovița, dar mai atractiv pentru sporturi nautice și odată ajunși în apartament am vorbit cu Tina căria i-a plăcut cum ne comportăm și am desfăcut și o sticlă de vin, am deșertat cumpărăturile și Anca luase cozonac, înghețată, ceva într-o pungă, că pe ea o opreau trecătorii din Chalon și o întrebau: că dnă Doctor, cum să iau Coprolul, după masă sau înainte sau e numai pentru copii, drept care așa a fost în prima zi.

Denis

21 decembrie 2017

La mulți ani tuturor!!!


Proaspătul volum al Aidei Baumler și Denis Dinulescu, Călimara cu cerneală, editura Trakuarte, se va găsi, în București, după Anul Nou în librăriile Humanitas și Cărturești.

Până atunci un vesel La mulți ani din partea noastră.

Aida și Denis.

20 decembrie 2017

Carmen biciclista



Carmen biciclista biciclea prin oraș. Era acum pe șoseaua Panduri, pedala spre parcul Carol și fluiera o melodie, fiu, fiu, fiu!!! Era bine dispusă pentru că luase corigența la geografie, știuse pe dinafară munții Carpați, râurile, Bărăganul cu tot cu localități, înmulțirea cu doi și așa mai departe. Dimineață, o rugase pe maică-sa: mamă, lasă-mă să ies vreo două zile prin oraș cu bicicleta. S-a suit în șa și a plecat.

Nelu ieșea dintr-un magazin de biciclete. Își cumpărase una de curse întrucât vroia să facă curse regulate între Bolintin și Clejani, ca să mai câștige un ban. Era o bicicletă cu patru șei, deci putea transporta patru oameni cu el cinci. O luă spre Panduri cu gândul să coboare spre parcul Carol unde ar fi putut bea un suc. Un suc de vișine, să zicem. Cerul era albastru, norii negri, muștele galbene. Și deodată, în fața lui o fată care biciclea ca și el înspre parcul Carol.

Intrară în vorbă. Draga mea, nu-i așa că nu-l iubești pe Brad Pitt? Și nici pa Ștefan Bănică Jr? Și nici pe Anthony Quinn? Și nici pe Banderas? Nu, nu-i iubesc. Atunci pe cine? Pe tine. Nelu mai, mai să cadă de pe șa. Se înroși tot, făcu pojar și scarlatină, ba chiar contactă o gripă de toată frumusețea și o tensiune 30 cu 4.

La spital, Carmen îi tampona frunte cu apă. Cu apă rece. Îi ținea termometrul. Îi dădea supă. Macaroane. Brânză nesărată, că n-avea voie. Uda florile. Apoi, se uită la ceas și-și aduse aminte că peste 10 minute avea întâlnire cu Radu, prietenul ei. Luă o pernă, îl sufocă pe Nelu și părăsi spitalul.

Denis

19 decembrie 2017

Jurnalul Generalului Manole

18 iunie 2015. Neajlovul trece printre așezări, sate și comune, de o sărăcie cumplită: Uiești, Obedeni, Vadu Lat, Clejani, Bulbucata, Teișor. O investiție cât de mică le salvează viețile, familiile. Dar una de Campionat Mondial de Popice? Înainte de campionat, bărbații munceau la București cărând cărămizi, dând cu barosul, făcând ciment spunându-și constructori. Femeile munceau cu ziua pe colo, pe colo, făcând copii, spălând vasele, îngrijind moși netrebnici. De multe ori pe nimic. Nici măcar roșiile nu și le puteau vinde ca lumea nefiind la șoseaua națională. Numai ăia din Mihăilești vând, că trece E 85 pe-acolo, șoseaua care te duce la Belgrad și la o viață mai bună. Acum muncesc cu toții la infrastructura campionatului mondial, câștigă bine și stau și acasă. Pun asfalt pe piste, vor fi vreo 10 pentru ca meciurile să se dispute concomitent, construiesc baruri pentru jucători, recrutează femei chili, chili din București tot pentru jucători, fac pâine, spală rufe profesionist, lucrează în hotelul lacustru, vând castraveți bulgarilor și albanezilor, arme americanilor, petrol rușilor și celor din Venezuela și așa mai departe. Obedeniul parcă a înflorit. Auzi cântece pe la etajul zece al unei construcții, la clădirea de birouri de exemplu, auzi foșnind a dragoste prin păpușoi, acolo unde jucătoarele italiene se zvârcolesc cu băieții din echipa Franței, ce mai, este o viață trepidantă, zurlie, veselă cum n-a mai fost nicicând. Ceva mai mulți bani, ceva bunăstare, lipsa grijei zilei de mâine și oamenii muncesc mai cu spor, fără să mai fie nevoiți să aștepte sticla de ulei la alegeri, fără să mai fie posomorâți sau fără să-njure pe nimeni. E o stare de bine, asta am vrut să spun și mă gândesc s-o bag pe starea asta în Constituție. Că de toate scrie în ea, numai de binele românilor nu.

18 iunie 2015.Pe seară a venit ciclopul româno american și mi-a adus-o pe fata Împăratului Galben. Era bătrână, prea galbenă și foarte, foarte rea. N-a vrut să mănânce un pepene cu mine, n-a vrut. A zis: mă cac în pepenele tău. I-am dat veveriță la grătar, gândindu-mă că împărătesele mănâncă numai delictețuri. A aruncat friptura cât colo. A auzit Dark Side of the Moon din curtea doamnei Tina, unde ea dansa cu Forrest Gump. Mă duc să opresc muzica asta tâmpită, a zis și a scos un topor galben, a intrat în curtea doamnei Tina și a tăiat difuzoarele din rădăcini. A smuls firele. A aruncat casetofonul în Neajlov. A sunat la Pink Floyd și le-a spus că-i dă în judecată dacă mai cântă la Obedeni. A scos merele din mașina de spălat și le-a aruncat în pădurea Uiești. Mamă, ce forță. S-a suit pe Camaro și i-a îndoit tabla. Când doamna Tina a scos mitraliera s-o-mpuște a fugit. Apoi, pe o liniște cumplită a intrat la Florica în cameră și a luat-o la bătaie. Nu pot să zic că nu m-am bucurat. Am văzut-o peste vreo două zile jucând în echipa Nigeriei. Nu știu cum a făcut, dar dădea bine o pată galbenă în noaptea aia din jurul pistei.

Din vol Pista de Popice, Denis Dinulescu, în curs de apariție în 2018.

18 decembrie 2017

Florăreasa


Maria, o fată cam de 17 ani, culegea în fiecare dimineață florile din grădină. (Vezi imaginea).Era o fată isteață, pâinea lui Dumnezeu, cum se zice. Apoi, punea florile într-un coș și se duce la piață să le vândă. Era felul în care-și ajuta familia. Adică mai cumpăra lapte, bătea covoarele sau prăjea pește, dar vândutul florilor aducea bani, bani cu care familia nevoiașă a Mariei plătea facturile la gaz, usturoi, electrică, spanac, pentru că în familia Mariei se mânca numai spanac.

În dimineața în care începe povestea nostră, Maria este cu florile în piața Obor. Lângă taraba ei apare, din senin, un tânăr care vindea raci vii. Unul brunet, cu nasul verde, și cu un rac de aur la gât. Marin a zis că-l chiamă. Răpit, distrus de frumusețea Mariei, îi propune: de câte ori vinzi o floare, zi-i clientului să ia și-un rac. Io fac la fel, nu ia nimeni raci fără flori. Zis și făcut. Ideea se dovedi a fi bună. Scăpară de marfă într-o clipită. Și acum, întrebă Marin. Tot el zise: hai, la ștrand.

Drumul spre ștrand trecea printr-o pădure. Deasă, deasă, mai deasă decât în poveștile cu Robin Hood. Și era păzită de zmeul Haralamb. Care îi văzu pe tineri, făcvu o vrajă și îi adormi pe amândoi sub o salcie. Dar Marin se prefăcea. Așa că într-o clipă de neatenție, îi șuti portofelul cu bani Mariei. Banii de pe flori. Și-o luă la sănătoasa. Dar și Maria se prefăcea. Se sui în spatele lui Haralamb și-l ajunse pe Marin. Scoase cuțitul și-i tăie gâtul. Că avea cuțitul de tăiat flori la ea. Avusese o bănuială. Marin, horcăind, îi spuse Mariei: io te iubeam tare mult și ți-aș fi dat și jumate din împărăție. Păi, dă-mi-o, că tot nu mai ai ce face cu ea.

Și uite-așa, Maria se întoarse acasă cu jumate de împărăție, cu banii de flori, și cu Haralamb pe care-l luă de bărbat și cu care trăi până la adânci bătrâneți, ca să zicem așa.

Denis

17 decembrie 2017

GALA 2017, Teatrul Odeon 13, 14 decembrie



Întâi ne-a sunat pretena Meggie și ne-a zis să mergem să dansăm, că un casting ceva, era prin octombrie, pentru un spectacol al celebrului Jerome Bel, spectacol care de data asta avea să se țină la București prin decembrie. Adică Maggie ne-a zis asta mie și Tinei Cumva. Așa că am uitat. Prin noiembrie am dat castingul, numai io, că Tina Cumva era la Las Fierbinți, juca p-acolo ceva, și de mirare: l-am luat. Adică nea' Jerome Bel ăsta, în Parisul lui acolo m-a văzut dansând și m-a luat la categoria mea de vârstă.

Și încep, nene, repetițiile cu toată echipa care a luat castingul: copii de 4 ani, pensionari ca și mine, Ginel în căruț de handicap, balerine profi, eleve, oameni cu meserii și vârste diferite, în total 20. Deci sări în sus, sări în jos, fă piruete, vals, Michael Jackson, New York, New York sub atenta îndrumare a regizorilor francezi Chiara și Cedric. Și uite-așa, bine pregătiți după forțele și talentele fiecăruia ne-am dus și-am avut două spectacole la Teatrul Odeon cu ocazia premiilor anuale ale CNDB, Centru Național al Dansului din București. Așa. Dar ce-i cu Gala asta?

Gala prezintă o abordare diferită a dansului. În această formă colectivă de artă, proiectul lui Jerome Bel aduce împreună dansatori profesioniști și amatori cu condiții sociale diferite. Diferitele acte nu ne cer niciodată să le judecăm, ci dezvăluie modul în care repertoriul cultural al fiecărei persoane o implică într-o relație singulară cu acea dorință pentru altceva care este dansul.

Gala, scrie New York Times, aduce în prim plan așteptările publicului și estompează granițele dintre eșec și succes în cadrul unui performance, sugerând că teatrul este comunitate, atât pe scenă, cât și dincolo de ea. Este un tur de forță, încântător de spectaculos și cu adevărat radical.

Ați văzut? Io mulțumesc tuturor celor cu care am fost pe scenă și în culise, regizorilor francezi Chiara și Cedric, pentru amabilitatea cu care m-au tratat. Să fiți iubiți!!!

Denis.

10 decembrie 2017

Concursul de Literatură pentru copii BRAN 640


Puteți accesa acum site-ul Castelului Bran. Am scos în evidență Reguamentul Concursului. E mult mai simplu de citit. Hai, la treabă!! Așteptăm prozele.

Agenția CĂLIMARA

08 decembrie 2017

Jandarmul s-a deghizat în toamnă și-a dispărut (Cronica meciului Steaua Lugano)

Steaua a jucat foarte bine cu elvețienii de la Lugano. Bănel i-a pasat lui Budescu, a interceptat Btănase, de menționat că au jucat numai steliști al căror nume începea cu litera B, și Bstancu i-a pasat lui Bgnohere, iar elvețienii au înscris primul gol. Simplu. Steliștii nu s-au lăsat. Bănel a luat mingia, nu știm dacă mai joacă la Steaua dar așa părea, și hop cu ea la Bstancu sau Bpavel sau Bmoreira și iar au înscris elvețienii de s-a făcut doi zero pentru ei. Problema e ce facem cu Bdică antrenorul? El n-a fost nici măcar vreun jucător mai ca lumea, el, acum, nu știe să-și pună jucătorii în poziție de șut cum au făcut mediocrii de la Lugano. După aia a înscris și Steaua, tot prin Bî cineva. Dar era degeaba. Becali, tot cu B, patronul, a declarat: Voi continua transferurile cu B. Voi lua jucători numai de la Botoșani, Bârlad, Brăila, București, Bolintin și Bcolentina.

Transport civilizat cu Uber și din cauza asta toți taximetriștii luptă și iar luptă împotrivă. Da, dar se va stabili în țară prințul Duda și va înființa Duda Taxi. Odată cu el linia 368 se va numi Mihai. Vin cu Mihai, așteaptă-mă în stație.

Pe Antena 1 reclamă la ceva care stârpește diareea. Pe Pro o reclamă care face ceva când te doare ficatul. Pe Kanal D o reclamă la ceva anti prostată. Pe TVR 1 una la cum ne lipim dinții de masa din sufragerie. Apoi o aspirină, un laxativ, un opritor de tuse, un antigripal și așa mai departe. Dacă un american se uită la reclamele media de la noi poa' să zică: Bă, ce țară veselă, da' plină de bolnavi cronici!!!

Jandarmul Costel a aruncat cât colo covorul zburător și iubindu-se pirpiriu cu Lenuța a intrat într-un bar din Centru Vechi, a scos pistolul și a ordonat: Vreau o bere ș'-o pâine pentru mine și-un pantof pentru iubita mea. Și a început să tragă în neștire.

După care jandarmul s-a deghizat în toamnă și-a dispărut.

Și a început repriza a doua. Steliștii atacă la poarta lui Bkovacevic. Atacă și iar atacă. Ba pe flancuri, ba iar pe flancuri, ba prin spatele porții. Bamorin fuge, fuge, dar Bgolofca îl ajunge, îl trage de păr până își dă seama cu e tovarășul lui și, cireașa de pe tort, intră Bdenis Man. Așa că Bdică a declarat: Io, câmd eram jucător, ocoleam, ocoleam cu mingia la picior până mă trezeam singur în tribună și abia atunci șutam. Așa că Bdică a ieșit de pe teren foarte puțin șifonat. Sau așa ni s-a părut nouă. Credem că ni s-a părut.


Agenția sportivă Călimara





05 decembrie 2017

6,9 pe scara Richter de Nae Caranfil, un film de cel mult nota 7

Scria undeva că singurul autor total în viață important în cinematografia noastră este Nae Caranfil. De fapt se făcea referire la doi, dar nu prea poate fi folosită expresia „autori totali”. Celălalt ar fi Cristian Mungiu. Diferența între ei ar fi că, acesta din urmă, a luat marii premii internaționale, iar concluzia era că toate filmele premiate au avut cel puțin doi coscenariști.

Nae Caranfil deja nu mai e chiar total, pentru că scenariul pentru „6,9 pe scara Richter” este scris de el „după o idee de...”. Ideea respectivă se pare că se rezumă doar la faptul că personajul principal, la vârsta maturității, se pomenește cu tatăl său, care îl părăsise când avea cinci ani.

S-a mai spus, cu altă ocazie, că Nae Caranfil ar fi mai bun scenarist, decât... Mă rog, un foarte bun scenarist!

După părerea mea, iată, filmele înmulțindu-i-se, dar și părul împuținându-i-se, consider că a făcut față cu brio la testul de regie, pentru toate filmele sale. Filmele cu cea mai mare anvergură ar fi „Restul e tăcere” și „Closer to the Moon”. Primul a avut o adresabilitate relativ restrânsă, nu toți sunt interesați de istoria filmului românesc, iar cel de-al doilea, deși avea un subiect incitant, miza era scăzută, prin faptul că „spărgătorii” băncii comuniste nu-și acordau ei înșiși mai mult de 5% reușită.
„Filantropica” face notă separată. Desigur, în măsura în care acceptăm că papura nu are noduri.

Asa că, vrând - nevrând, am să mă refer la „6,9 pe scara Richter”, cu predilecție, din perspectiva scenariului.
Trebuie să recunosc de la început că scenariul este mult mai închegat decât mă așteptam, știind câteva idei de la care a plecat Nae Caranfil. Este bine cusut, chiar dacă nu peste tot ața e la culoarea materialului.

De exemplu, începutul filmului, nu numai că este străveziu, dar este cusut cu ață decolorată. Scenaristul are, desigur, niște argumente, dar a introdus elemente inutile. Nu era nevoie ca soția să cumpere și să amenajeze „singură” apartamentul conjugal, doar pentru ca să avem surpriza unui bloc cu bulină roșie. Aceasta putea să apară imediat după mutare. Dacă soțul avea fobia cutremurelor, în niciun caz nu ar fi acceptat ca soția să hotărască unde vor locui!

Clișeul cu soția excesiv de geloasă și cicălitoare devine obositor, pentru că nu mai are aderență fără un adeziv mai puternic. Până la urmă, singurul „fir narativ” care ar prezenta interes pentru spectator este „criza conjugală”. Nae simte că nu are substanță și încearcă să dreagă busuiocul cu „acum 7 ani nu era așa geloasă”, dar nu reușește să spună mai mult decât s-a spus în toate filmele similare, și anume, că o criză conjugală apare din neant și în neant dispare. Nu este chiar așa! Faptul că soțul este actor, rămâne doar un pretext pentru „musical”, de vreme ce nu acest lucru stă la baza „conflictului”, ci Zdreanță, dar nu cel cu ochii de faianță! E drept că soția îi reproșează soțului privirile aruncate partenerei sale de scenă, dar în acest fel, scenaristul jignește nu numai inteligența soției, dar și pe cea a spectatorului. Era mult mai interesant dacă „acel sentiment” se și înfiripa între cei doi!
Astfel, scenaristul tratează mult prea superficial acest „capitol”, probabil în graba de a ajunge la acel „final apoteotic”.

În același stil, revenirea tatălui risipitor în viața tânărului soț aflat în plină criză conjugală este forțată, atât la propriu, cât și la figurat. Miza nu crește exagerând, chiar dacă argumente verbale sunt cu duiumul. De exemplu, nu era necesar ca fix după prima noapte petrecută în noul apartament, tatăl să-i ceară să se mute la hotel. Puteau fi și câteva săptămâni, sau luni. Nu avea importanță! Important era pretextul, greu de acceptat, totuși. Dacă i-a lăsat tatălui său cheile de la apartament, lenjerie de pat de unde a folosit acesta? Comedie, comedie, dar până unde!?

De remarcat, totuși, că Nae a evitat ingredientele obișnuite și a folosit de câteva ori... cacao! S-a scăpat o singură dată, când a fost vorba de țigările Pall Mall lungi, dacă am auzit eu bine!

Fobia cutremurelor, spre surprinderea mea, a fost suficient de bine „implementată” în film, deși, soția mea a preferat să nu vină la cinema, când a auzit că e cu cutremure. Nae Caranfil, însă, nu se limitează la cutremurul propriu-zis, sintetizându-l în teama de inevitabil. Justificată, sau nu! „Lucrătura” lui Nae se vede, în sensul bun al cuvântului. De exemplu, „nici în vis nu m-am gândit s-o salvez”! Pe de altă parte, i-a folosit ca spectacol cinematografic. Chiar și eu mă temeam că voi începe să am fobia cutremurelor, dar după ce am văzut filmul, am rămas cu impresia că acestea nu au loc decât în vis.

Filmul lui Nae Caranfil, fiind declarat de la capul locului o comedie, nu cred că va fi analizat la sânge de viitorii spectatori. S-ar putea, totuși, ca aceștia să nu treacă peste observația că este mult prea expirată rețeta cu soția care crede că este înșelată, dar nu este, și soțul care crede că e înșelat, dar nu este, și, până la urmă, cei doi se împacă, bine mersi. Cum este și clișeul cu actrița-vedetă, „pupila” directorului!

La discuțiile de după proiecție, Nae Caranfil a acceptat că „6,9 pe scara Richter” este un film personal, și a spus că producătorul Cristian Mungiu i-a dat libertate totală.

Un film nu trebuie să fie „prea personal”, pentru că există riscul să-și limiteze audiența, iar producătorul nu trebuie să-i fie prieten sau admirator, pentru că, astfel, menirea acestuia devine caducă. Producători români celebri ai zilelor noastre au realizat catastrofe cinematografice, după scenarii personale și regie proprie, pentru că nu a avut cine să le spună că dau cu bâta în baltă.

La final, Nae Caranfil a fost întrebat ce mesaj transmite potențialilor spectatori. Deși întrebarea era stas, nu prea a avut vorbele la el. Eu cred că spectatorii vor veni ca să vadă ce film a mai făcut Nae al nostru. Vor veni, pentru că e un film de divertisment, și nu avem prea multe de acest gen.

Așa că eu îi dau cel mult 7, pe scara de la 1 la 10. Din partea mea, e bine! Un film din această categorie, care îl depășește, este „Actorul și sălbaticii”. Adică subiect cu greutate, inteligență, dramatism, umor, interpretare, muzică, dans, mesaj. Spectacolul de revistă din acest film face parte din poveste, nu este adăugat. Nu este un pretext, o convenție pe care spectatorul să o accepte sau nu. Prin spectacol, Caratase spune ce are de spus. Personajul lui Nae este actor pentru că așa a vrut scenaristul, iar această „meserie” nu-i folosește personajului nici în relația cu soția, nici cu tatăl parvenit și nici împotriva cutremurelor. Chiar și în „Closer to the Moon”, dansul tinerilor evrei în procesiunea de inițiere face parte din film.

Pe de altă parte, apreciez că, în toate filmele sale, Nae are tendința de a oferi ceva spectatorilor, în schimbul banilor plătiți pe bilet. De data aceasta, a construit o podea cu sute de reflectoare, pentru a-și materializa concepția artistică. Alți confrați de-ai săi, cu un buget similar de la CNC, au făcut filme de doi bani!

Eu aștept, și cred că nu numai eu, „marele film al lui Nae Caranfil”. Pentru acesta, însă, are nevoie de un scenariu pe măsură, și, deocamdată, se pare că el personal nu îl are. Nu îl va găsi nici la CNC. Un cititor de scenarii spunea că acolo vin scenarii foarte slabe. Nu e de mirare, pentru că acolo predau scenarii numai cineaștii consacrați. Scenariștii independenți nu au acces, ca urmare nici nu prea mai scriu. Cineaștii profesioniști sunt niște foști elevi inteligenți, care învață mecanismul admiterii la UNATC și intră. Acolo învață că ei și numai ei sunt în măsură să scrie scenarii și să facă filme. Și unii chiar fac. Dar în mare măsură ,filmele lor sunt făcute din cioburile altor filme, pentru că ei altă viață nu au avut, decât aceea de cineast. Scenaristul trebuie să fie în primul rând un bun spectator, apoi să fi avut o viață a lui personală. Abia apoi intervine experiența în a scrie. Talentul, în această speță, ține de inspirație, nu de învățătură. Munca și seriozitatea nu înlocuiesc, în acest caz, talentul, cum crede un personaj al lui Nae.

Un cinefil cu părul lung, albastru, și fustă roșie